V. SULAMITA ÎŞI AMINTEŞTE DE VIZITA PE CARE I-A FĂCUT-O IUBITUL EI PĂSTOR, CE A FOST ÎNSĂ ÎNTRERUPTĂ DE ORDINUL FRAŢILOR EI DE A SE ÎNTOARCE LA LUCRU (2:8-11)
În aceste versete fecioara îşi aminteşte de o vizită pe care i-a făcut-o iubitul ei, cum a venit el săltând peste coline, trecând din munte-n munte, ca o gazetă sau ca un pui de cerb. Şi iată-l pe prispă, cum se uită printre gratii. I-a auzit glasul. „Vino!" i-a spus el. Iarna a trecut, ploaia a stat. Primăvara şi-a făcut simţită prezenţa, cu smochinii ce-şi dezvelesc mugurii şi florile de vie ce parfumează văzduhul. „Scoală, draga mea, şi vino!" o îndeamnă el. Poate că ea nu a răspuns imediat la invitaţie, deoarece în continuare el o roagă să vină la fereastră, ca să-i vadă faţa şi să-i audă glasul. Până aici ea a fost ascunsă de privirile lui, ca o porumbiţă în crăpăturile stâncii sau în loc prăpăstios.