Ultima cupă conţine judecata Babilonului (cap. 16.19), subiect detaliat în capitolele 17 şi 18. Este vorba despre Biserica apostată, de marea creştinătate de nume, din care toţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu vor fi fost luaţi la venirea Domnului. Necredincioasă lui Hristos, ea s-a stricat prin alianţe necurate cu lumea şi cu idolii ei. «Stricăciunea celor mai bune este cea mai rea stricăciune.» Această „prostituată“ este aşezată pe fiară, puterea ei întemeindu-se pe puterea politică (v. 3). Cu toate că Isus a declarat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta“ (Ioan 18.36), ea totuşi revendică stăpânirea asupra pământului. Pe deasupra, ea persecută şi omoară pe adevăraţii sfinţi (v. 6). În faţa acestui spectacol, apostolul este cuprins de o adâncă uimire. Chiar aşa să ajungă Biserica responsabilă? Da, istoria ei de-a lungul secolelor a confirmat cu prisosinţă aceasta, aşteptând forma finală, care este descrisă aici. Versetele 16 şi 17 ne învaţă însă cum va pieri această „mamă a spurcăciunilor“. Va avea soarta pe care ea însăşi le-a pricinuit-o „martorilor lui Isus“, expresie în care se poate discerne întreaga tandreţe a inimii lui Dumnezeu (v. 6; vezi şi cap. 2.13).