Datorită naturii irezistibile a evangheliei, Pavel era dispus să îndure toate lucrurile de dragul celor aleşi. Termenul cei aleşi se referă aici la cei aleşi de Dumnezeu pentru mântuirea veşnică. Deşi Biblia ne învaţă că Dumnezeu îi alege pe oameni să fie mântuiţi, nicăieri nu ni se spune că îi selectează pe unii să fie condamnaţi. Cei ce sunt mântuiţi sunt mântuiţi prin harul suveran al lui Dumnezeu. Cei ce sunt pierduţi sunt pierduţi prin propria lor alegere deliberată.
Nimeni nu are voie să se certe cu Dumnezeu în privinţa doctrinei alegerii. Această doctrină nu face altceva decât să-I acorde lui Dumnezeu rolul ce I se cuvine: acela de Dumnezeu, de Suveran al universului, care îi tratează pe oameni cu har, dreptate, neprihănire şi dragoste. El nu săvârşeşte niciodată nici un act nedrept sau lipsit de dragoste, ci adesea manifestă îndurarea Sa faţă de cei ce nu o merită deloc.
Apostolul şi-a dat seama că prin suferinţa sa de dragul evangheliei, sufletele erau mântuite şi că însăşi aceste suflete aveau să participe cândva la slava veşnică împreună cu Cristos Isus. Această viziune a păcătoşilor vinovaţi, mântuiţi prin harul lui Dumnezeu şi slăviţi împreună cu Cristos Isus, a fost suficientă pentru a-l inspira pe Pavel să rabde toate lucrurile. Prin aceasta, ni se aminteşte de cuvintele ce i-au fost atribuite evlaviosului Rutherford:
„O, dacă un singur suflet din Anwoth
Mă va întâlni la dreapta lui Dumnezeu,
Cerul meu va însemna două ceruri în patria lui Emanuel.”