După ce le-a vestit sfinţilor mesajul, apostolul îl imprimă în ei, însoţindu-l de rugăciune - conform obiceiului său de a nu preda nici o învăţătură fără s-o cimenteze prin rugăciune (1Tesaloniceni 5:23,24;2Tesaloniceni 3:16).
Rugăciunea este adresată Domnului nostru Isus Cristos însuşi şi Dumnezeului şi Tatălui nostru. Ne-am obişnuit cu practica lui Pavel de a menţiona ambele Persoane divine în aceeaşi rostire, dar iată că aici Pavel îl aminteşte mai întâi pe Fiul, scopul fiind, negreşit acela de a sublinia unitatea lor esenţială şi deplina lor egalitate. În greacă, subiectul plural, Cristos şi Dumnezeu, e urmat de verbe la singular: a iubit, a dat, mângâie, întăreşte. Aşadar ce avem aici nu este altceva decât încă un indiciu al unităţii de natură a Fiului cu Tatăl în cadrul Dumnezeirii.
Faptul că Dumnezeu ne-a purtat de grijă în trecut este prezentat ca un motiv de îmbărbătare, ca să ne punem încrederea în El, că şi pe viitor vom primi curajul şi tăria necesare pe cărarea credinţei. El ne-a iubit şi ne-a dat o mângâiere veşnică şi o bună nădejde prin har. Negreşit, asta ne duce cu gândul înapoi, la cea mai mare desfăşurare a dragostei lui Dumnezeu - când L-a dat pe Fiul Său pentru noi. Întrucât ştim că a rezolvat chestiunea păcatului pe crucea de la Calvar, acum avem o mângâiere eternă şi nădejdea unui viitor slăvit - toate acestea fiind prin harul Lui minunat.