În primele douăsprezece versete, Pavel a descris pierzarea lui Anticrist şi a adepţilor săi. Acum el se ocupă de creştinii tesaloniceni, meditând, în manieră contrastivă, la destinul lor. Făcând acest lucru, el îi aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru aceşti fraţi preaiubiţi de Domnul, trecând în revistă mântuirea lor - trecută, prezentă şi viitoare.
Dumnezeu... v-a ales. Biblia ne spune fără înconjur că Dumnezeu îi alege pe oameni la mântuire, dar niciodată nu ne spune că El îi alege pe unii ca să fie condamnaţi. Oamenii se pierd prin propria lor alegere deliberată. Dacă nu ar interveni Dumnezeu, toată lumea ar pieri. Are Dumnezeu dreptul să-i aleagă pe unii să fie mântuiţi? În esenţă, El doreşte ca toţi să fie mântuiţi (1Timotei 2:4;2Petru 3:9). Dar Biblia nu predă teoria „universalismului", conform căreia toţi vor fi, până la urmă, mântuiţi.
De la început. Aceste cuvinte se pretează la cel puţin două interpretări. Mai întâi, ar putea însemna că Dumnezeu a făcut alegerea înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1:4) iar în al doilea rând, sintagma ar putea avea sensul de „roadele dintâi", indicând faptul că tesalonicenii, fiind mântuiţi la o dată atât de timpurie în dispensaţia creştină, au fost aleşi de Dumnezeu să fie printre primele roade din marele seceriş al sufletelor răscumpărate.
Pentru mântuire. Aceste cuvinte trebuie contrastate cu versetele precedente. Necredincioşii sunt condamnaţi de necredinţa lor la pierzare veşnică, în timp ce credincioşii sunt aleşi pentru mântuire.
Prin sfinţirea de către Duhul. Aici avem lucrarea săvârşită de Duhul Sfânt prealabil convertirii. El îi pune pe aceşti oameni deoparte pentru Dumnezeu, despărţindu-i de lume; apoi îi convinge de păcat şi-i îndreaptă spre Cristos. Bine a zis cineva: „Dacă nu ar fi fost Cristos, nu ar fi existat nici un ospăţ; iar dacă nu ar fi fost Duhul Sfânt, nu ar fi fost nici un oaspete"
Şi credinţa în adevăr. Mai întâi avem partea lui Dumnezeu din procesul mântuirii. Apoi avem partea omului. Ambele sunt necesare. Unii oameni nu văd decât alegerea făcută de Dumnezeu, susţinând prin aceasta că omul nu are nici o şansă, că nu poate face nimic. Alţii subliniază doar partea omului, neglijând suveranitatea alegerii lui Dumnezeu. Adevărul se află undeva între cele două extreme. Alegerea şi responsabilitatea omului sunt amândouă doctrine biblice, drept care trebuie să le predicăm pe amândouă, chiar dacă nu înţelegem cum pot fi adevărate şi una, şi alta.