Profund mişcat de legământul de har încheiat de Dumnezeu cu ei, David a intrat în cortul provizoriu şi a rostit rugăciunea de mulţumire consemnată aici. În ea, arată Blaikie, el îşi exprimă mirarea pentru trecut, prin faptul că Dumnezeu a ales un om atât de obscur în cadrul familiei şi obscur ca persoană. Apoi se miră cu privire la prezent - „M-ai călăuzit, Doamne, până în prezent" - şi apoi se miră cu privire la viitor, prin purtarea de grijă pentru stabilitatea casei sale, în zilele ce vor veni.

„Şi acesta este obiceiul (,,legea" în textul marginal) omului, o, Doamne Dumnezeule" (v. 19b NASB) - înseamnă că Dumnezeu îl tratase pe David cu aceeaşi dragoste şi mărinimie pe care poruncise Dumnezeu să o aibă oamenii unii faţă de alţii.