Eliberările pe care Domnul ni le dă (începând cu mântuirea noastră) nu depind de meritele noastre, ci numai de harul Său. Pe de altă parte, în ce-L priveşte pe Fiul Său, s-a găsit în El o asemenea desăvârşire, încât Dumnezeu nu putea să nu-L scape. Între toţi oamenii, Hristos este Acel Unul care, dacă se poate spune aşa, Şi-a meritat învierea. Celor care-L priveau pe Isus pe cruce li se părea că abandonarea Lui acolo era un semn al dezaprobării din partea lui Dumnezeu. Batjocoritorii „dădeau din cap“: „să-L salveze, pentru că Îşi găseşte plăcerea în El!“ (Psalmul 22.8) sau „să-L salveze, ... dacă-L vrea“ (Matei 27. 43). Dumnezeu a îndepărtat această sfidare, înviindu-L pe Isus din morţi. Şi Fiul, care cunoaşte inima Tatălui, răspunde de cealaltă parte a morţii: „El M-a salvat, pentru că Şi-a găsit plăcerea în Mine“ (v. 20).Urmează motivele minunate pe care Isus I le-a oferit lui Dumnezeu ca să-Şi găsească plăcerea în El: justeţea şi puritatea acţiunilor Sale (v.21,25), credincioşia Sa (v.22), ascultarea Sa (v. 23), sfinţenia Sa (v. 24), îndurarea Sa (v.26), dependenţa Sa (v. 29, 30), încrederea Sa (v. 31); pe scurt, perfecţiunea Sa (v. 24). În adevăr, privirea Tatălui se putea odihni cu o satisfacţie totală asupra „Omului perfect“ (v. 26).