Petru îi compară pe învăţătorii falşi cu nişte izvoare fără apă. Oamenii nevoiaşi se apropie de ei, căutând înviorare şi potolire a setei lor spirituale, dar nu le găsesc, fiind dezamăgiţi. Pentru că oamenii aceştia sunt nişte puţuri fără apă. Sunt nişte nori alungaţi de furtună.

Norii le promit oamenilor că pământul ce a suferit atâta timp de pe urma secetei, va avea, în sfârşit parte de ploaia binecuvântată. Dar iată că începe să bată un vânt puternic, care alungă norii, spulberând speranţele oamenilor şi lăsându-i mai departe cu gura uscată.

Negura întunericului din adâncimi este rezervată pentru aceşti şarlatani religioşi, care se pretind a fi vestitori ai evangheliei, când, în realitate, ei nu au nici o veste bună de adus. Oamenii se duc la ei să capete pâine şi primesc, în schimb, o piatră. Pedeapsa pentru o atare înşelăciune este o veşnicie (termenul „pe veci" lipseşte din textul critic, dar nu şi din paralela foarte apropiată aflată la Iuda 13) petrecută în negura întunericului.