Dragostea de fraţi ne identifică în faţa lumii că suntem ucenicii lui Cristos: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii" (Ioan 13:35).

Iubirea de fraţi conduce la dragoste pentru întreaga omenire. Nu e o chestiune ce ţine, în principal, de emoţii, ci de voinţă. Nu este un sentiment înălţător pe care trebuie să-l simţim, ci o poruncă pe care trebuie s-o împlinim. În accepţiunea Noului Testament, dragostea este supranaturală. Un necredincios nu poate iubi în felul în care ne porunceşte Biblia deoarece nu are viaţă divină. E nevoie de viaţă divină pentru a putea să-ţi iubeşti duşmanii şi a te ruga pentru călăii care urmează să-ţi ia viaţa. Dragostea se manifestă prin dărnicie. De pildă, „Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, că... a dat..." (Ioan 3:16). „Cristos de asemenea a iubit biserica şi... a dat..." (Efeseni 5:25). Noi ne putem manifesta dragostea dăruind altora timpul nostru, talentele noastre, avuţiile noastre şi viaţa noastră.

T. E. McCully a fost tatăl lui Ed McCully, unul din cei cinci misionari tineri ucişi de indienii Auca în Ecuador. Într-o noapte, pe când ne rugam pe genunchi, el s-a rugat cu cuvintele: „Doamne, dăruieşte-mi harul de a rămâne în viaţă până când voi vedea că cei care i-au ucis pe băieţii noştri au fost mântuiţi, ca să-i pot îmbrăţişa şi să le spun că-i iubesc pentru că şi ei îl iubesc pe Cristosul meu." Aceasta e dragostea creştină - când te poţi ruga astfel pentru cei care s-au făcut vinovaţi de uciderea fiului tău.

Aceste şapte haruri alcătuiesc caracterul deplin format al creştinului.