Dumnezeu îl cheamă pe fiecare creştin în parte la o viaţă disciplinată. Cineva a definit aceasta drept puterea de a-ţi controla voinţa, prin operaţia Duhului lui Dumnezeu. Trebuie să dăm dovadă de disciplina în rugăciune, disciplină în studierea Bibliei, disciplină în folosirea timpului, disciplină în frânarea poftelor trupului, disciplină în dărnicia noastră jertfitoare.

Pavel a exercitat o atare stăpânire de sine. „Eu, deci, alerg, dar nu aşa ca şi cum n-aş şti încotro. Mă lupt, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi descalificat" (1Corinteni 9:26,27).

Marele naturalist Audubon a fost dispus să se supună unei stări prelungite de disconfort, doar pentru a afla mai multe despre taina lumii păsărilor. Dar să-l lăsăm pe Robert G. Lee să ne povestească:

„El a socotit conforturile sale fizice ca un nimic, pe lângă succesul în lucrarea sa. Se tupila şi stătea nemişcat în această poziţie ore în şir, pe întuneric şi ceaţă, simţindu-se pe deplin răsplătit dacă, după săptămâni de aşteptare, reuşea să smulgă încă o singură informaţie nouă despre o singură pasăre. Trebuia să stea în apă stătută, acoperit aproape până la gât, abia mai putând să respire, în timp ce nenumăraţi şerpi veninoşi de tipul „mocasini" i se perindau pe dinaintea feţei sale iar marii aligatori treceau mereu pe lângă omul acesta încremenit în poziţia sa de veghe. „Nu, n-a fost plăcut", spunea el, cu faţa radiindu-i de entuziasm, „dar ce importanţă are, având în vedere că am reuşit să fotografiez acea pasăre." Se supunea la toate aceste cazne doar pentru a fotografia o pasăre!”

Datorită pildei lăsate de el şi de alţii şi având în vedere nevoile unei lumi care piere, precum şi pericolul personal care ne paşte mereu de a ne ruina mărturia, este imperativ să ne supunem unei discipline, pentru ca Cristos să poată avea parte de tot ce e mai bun în viaţa noastră.

La stăpânirea de sine trebuie să adăugăm perseverenţa, adică îndurarea cu răbdare a persecuţiilor şi strâmtorărilor. Avem nevoie să ni se amintească în permanenţă că viaţa creştină este o luptă, că este o chemare permanentă la necesitatea de a îndura. Nu este de ajuns să pornim pe acest drum, învăluiţi de glorie, ci trebuie să perseverăm pe această cărare, în pofida dificultăţilor pe care le întâmpinăm. Ideea potrivit căreia viaţa de credinţă nu ar fi altceva decât un şir neîntrerupt de piscuri, de experienţe triumfătoare este contrară realităţii. Căci în această viaţă avem de a face şi cu trăirea de zi cu zi, cu rutina, cu sarcinile şi obligaţiile mai puţin plăcute, cu împrejurările negative şi dezamăgirile de care ne lovim, cu întristări şi amărăciuni, cu spulberarea planurilor noastre. Perseverenţa este arta de a rămâne în picioare, de a merge înainte, în pofida tuturor obstacolelor ce ne stau în cale.

Următoarea virtute este evlavia. Viaţa noastră trebuie să fie asemenea lui Dumnezeu, cu tot ceea ce înseamnă sfinţenia de ordin practic (termenul englez pentru „evlavie" este godliness, respectiv calitatea de a fi ca Dumnezeu, n.tr). Trebuie să existe o calitate atât de supranaturală în comportarea noastră, încât alţii să ştie că suntem copiii Tatălui ceresc; semnele caracteristice de apartenenţă la aceeaşi familie trebuie să se poată distinge cu uşurinţă. Pavel ne aminteşte că: „...evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare" (1Timotei 4:8).