Mâniat pe foştii săi aliaţi, edomiţii, şi presupunând că regele lor nu va lupta cu aceeaşi tragere de inimă ca Israel şi Iuda, regele Moabului a încercat să străpungă liniile de luptă ale Edomului. Când şi această stratagemă a dat greş, regele Moabului şi-a adus jertfa, deasupra zidului, pe fiul său cel mare în încercarea de a aplana mânia zeilor săi, şi din dorinţa de a-i aţâţa pe soldaţii săi să lupte mai cu râvnă precum şi cu scopul de a-şi îngrozi inamicul. Israel a rămas înmărmurit în faţa acestei jertfe umane, care, desigur, a fost o faptă abominabilă. Mustraţi de Dumnezeu sau de conştiinţa lor, israeliţii s-au retras fără să-i fi supus pe moabiţi. Harold Stigers comentează: Autorul pare să se întrebe: Dacă Israelul a fost atât de mişcat de cazul acesta, oare de ce n-a fost şocat şi în privinţa idolatriei saie, lăsându-se de ea? Din păcate, atât Israel, cât şi Iuda au continuat să practice idolatria.