Ieşit victorios din două încercări, sărmanul Ezechia capitulează la a treia, fiindcă, în mod sigur, aceasta din urmă nu părea deloc să constituie o încercare! Ce putea fi mai măgulitor decât nişte mesageri importanţi veniţi din partea împăratului Babilonului?! Ei sosesc cu o scrisoare şi cu un cadou pentru Ezechia. Ce păcat că el nu a adus înaintea Domnului şi această scrisoare! Cu privire la cadou, se vede dintr-o dată legat de el şi îndatorat faţă de aceşti străini. Ce primejdioase sunt amabilităţile lumii pentru un creştin! Ele găsesc prea adesea un răspuns al mulţumirii de sine în îngâmfarea inimilor noastre. Oare această situaţie nu constituia pentru Ezechia o ocazie de a le vorbi acestor oameni despre bunătatea şi despre puterea Domnului care-l scăpase deja de două ori? O ocazie, de asemenea, de a le face cunoscut casa Dumnezeului său? În loc de aşa ceva, Ezechia le arată propria casă, casa armelor, care nu-i fusese de nici un folos împotriva lui Sanherib, şi toate bogăţiile lui din care acum Domnul îl anunţă că nu va mai rămâne nimic. „Ce au văzut în casa ta?“ (v.15). Iată o întrebare serioasă! Ce văd vizitatorii în casele noastre? Despre ce le vorbim? Cumva despre bogăţii, toate trecătoare, cu a căror posesie ne mândrim? Sau despre Cel căruia Îi aparţin toate?Ezechia admite că a meritat judecata. Şi aşa se încheie viaţa acestui împărat credincios.