Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui. Asta pentru că va trebui să ia în considerare propriile sale nevoi şi necesarul acoperirii acestora. El va trebui să se gîndească apoi şi la obligaţiile pe care le va avea de îndeplinit în cursul normal al treburilor zilnice. Dar, mai presus de acestea, el va trebui să se gândească la fraţii şi surorile sale de credinţă şi la lucrurile pe care le aşteaptă Cristos de la el. Ţinând cont de toate aceste lucruri, el nu trebuie să dea cu părere de rău sau de nevoie. Asta pentru că cineva poate să dea ajutor, dar să nu o facă cu bucurie. De multe ori, oamenii dau ajutoare datorită presiunilor psihologice exercitate asupra lor sau ca să nu se facă de ruşine. Numai că aceasta nu este dărnicia adevărată, întrucât pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu. Unii au remarcat că termenul hilar provine din cuvântul hilaron, din originalul grec, care a fost tradus în engleză prin „vesel" iar în română prin „cel ce dă cu bucurie".
Are Dumnezeu nevoie de banii noştri? Nu, întrucât vitele de pe o mie de dealuri sunt ale Lui şi dacă ar avea, cu adevărat, nevoie de ceva, nu ne-ar cere nouă să-I dăm (Psalmul 50:10-12). Ceea ce contează însă înaintea lui Dumnezeu este atitudinea inimii noastre. Domnului Îi place să vadă un creştin care este atât de plin de bucuria Sa încât va dori să împartă ce are cu alţii.
Lui Dumnezeu îi place de cel ce dă cu voie bună pentru că, aşa cum arată Jowett:
„Dărnicia făcută cu voioşie izvorăşte din dragoste şi, prin urmare, este interacţiunea dintre două persoane care se iubesc şi au comuniune între ele. Dărnicia este limbajul prin care se exprimă dragostea, altă modalitate de exprimare neavând. „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu... încât a dat" Dragostea îşi trage seva din însăşi actul dăruirii de sine. Singura avere cu care se mândreşte este bucuria predării. Dacă dragostea are toate lucrurile, tot atât de adevărat este că ea nu posedă nimic.”