Aici apostolul Pavel introduce unul din cele mai măreţe versete din această măreaţă epistolă. Pe fondul împrejurărilor deloc roze în care îşi duceau macedonienii şi corintenii viaţa, el zugrăveşte portretul minunat al celei mai generoase Persoane care a trăit vreodată.
Cuvântul har e folosit într-o sumedenie de sensuri în Noul Testament, dar aici are, negreşit, înţelesul de generozitate. Cât de generos a fost Domnul Isus? Atât de generos încât a dat tot ce a avut de dragul nostru, pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să devenim bogaţi pe veci. Moorehead comentează pe această temă:
„El a fost bogat în posesiuni, putere şi omagiu, părtăşie şi fericire. El a devenit sărac în poziţia ocupată în viaţă, împrejurări şi în relaţiile Sale cu oamenii. Noi suntem îndemnaţi să dăm ceva bani, îmbrăcăminte şi alimente. Dar El S-a dat pe Sine.”
Versetul acesta ne învaţă despre pre-existenta Domnului Isus. Când era El bogat? Desigur, nu când a venit El în lume, sub chipul pruncului din ieslea Betleemului! Şi, bineînţeles, nu în timpul celor treizeci şi trei de ani de peregrinare, „ca străin fără locuinţă în lumea creată de însăşi mâinile Sale." El a fost bogat într-o eternitate trecută, locuind cu Tatăl în curţile raiului. Dar S-a făcut sărac. Asta se referă nu numai la Betleem, ci şi la Nazaret, Gheţimani, Gabata şi Golgota. Şi toate acestea au fost făcute pentru noi, aşa încât noi, prin sărăcia Lui să ne îmbogăţim.
Dacă aşa stau lucrurile - şi, negreşit aşa stau! - atunci ar trebui să nu mai putem de bucurie pentru prilejul şi privilegiul pe care-l avem de a-i da tot ce posedăm şi suntem. Nici un argument nu poate fi mai convingător decât acesta, în întreaga discutare de către Pavel a subiectului dărniciei creştine.