Pavel nu s-a bucurat că a trebuit să-i întristeze pe corinteni, ci de faptul că întristarea lor temporară i-a condus la pocăinţă. Cu alte cuvinte, întristarea lor a dus la o schimbare de atitudine, care s-a transpus în practică printr-o schimbare a purtării lor. Pocăinţa, spune Hodgel, „nu este doar o schimbare de scop, ci include şi o schimbare a inimii, care duce la o îndepărtare de păcat, cu întristare în inimă pentru acest păcat şi totală silă de el, şi alipire de Dumnezeu."
Întristarea corintenilor era după voia lui Dumnezeu: era acel gen de întristare pe care doreşte să-l vadă Dumnezeu în noi. Datorită întristării şi pocăinţei lor sincere, de natură evlavioasă, ei nu au suferit nici un efect permanent de pe urma mustrării de care au avut parte din partea apostolului Pavel.