Versetul acesta arată contrastul dintre întristarea după voia lui Dumnezeu şi întristarea lumii. Întristarea după voia lui Dumnezeu este întristarea care-l cuprinde pe cineva după ce a săvârşit un păcat, întristare care-l conduce la pocăinţă. El îşi dă seama că Dumnezeu îi vorbeşte şi astfel se situează de partea lui Dumnezeu, împotriva lui şi împotriva păcatului său.
Când Pavel spune că întristarea după voia lui Dumnezeu duce la pocăinţă, asta nu înseamnă neapărat că el se gândeşte la mântuirea sufletului, (deşi şi această variantă este valabilă). La urma urmelor, corintenii erau deja mântuiţi. Dar aici termenul mântuire este folosit pentru a descrie izbăvirea de orice fel de păcat, robie sau asuprire din viaţa cuiva.
Se pune întrebarea dacă sintagma: pentru care nu este regret se referă la pocăinţă sau la mântuire. Întrucât este la fel de adevărat că nimeni nu regretă nici pocăinţa nici mântuirea, întrebarea rămâne deschisă.
Întristarea lumii nu este adevărata pocăinţă, ci doar remuşcare, producând amărăciune, împietrire a inimii, disperare şi, în cele din urmă, moarte - aşa cum reiese din exemplul lui Iuda Iscarioteanul. Lui Iuda nu i-a părut rău de urmările pe care le-a produs păcatul lui asupra Domnului Isus, ci a simţit remuşcare pentru consecinţele groaznice pe care le-a atras acţiunea sa asupra lui însuşi.