Versetul acesta este strâns legat de cele anterioare, nefiind începutul unui paragraf, ci încheierea paragrafului care a început cu versetul 14 din capitolul 6.

Făgăduinţele din acest verset sunt cele citate în versetele 17 şi 18 din capitolul precedent. „Vă voi primi.... vă voi fi un Tată... voi îmi veţi fi fii şi fiice." Având în vedere aceste minunate făgăduinţe ale lui Dumnezeu, noi ar trebui să ne curăţim de price întinăciune a cărnii şi a duhului. Întinăciunea cărnii cuprinde toate formele de necurăţie fizică, pe când întinăciunea duhului se referă la viaţa lăuntrică a cuiva, la motivele şi gândurile care îl animă.

Dar Dumnezeu nu ne dă doar latura negativă, ci şi cea pozitivă... ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu.

Nu este suficient să ne dezlipim de tot ce ne întinează, ci trebuie să ne conformăm tot mai mult Domnului Isus Cristos, în viaţa noastră de zi cu zi. Versetul acesta nu spune deloc că este posibil să atingem perfecţiunea pe acest pământ. Sfinţirea practică este un proces ce durează toată viaţa. Noi devenim tot mai asemănători chipului Domnului Isus Cristos, până când, într-o zi, îl vom vedea faţă în faţă şi vom fi ca El, în toată veşnicia. Dar pe măsură ce avem tot mai multă reverenţă şi uimire plină de cutremur faţă de Dumnezeu, se naşte în inima noastră dorinţa de a deveni sfinţi. Dea Domnul să spunem împreună cu McCheyne: „Doamne, fă-mă atât de sfânt cât poate deveni un om pe acest pământ."