Slujba împăcării este explicată aici ca mesajul potrivit căruia Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu Sine. Există două moduri posibile de a înţelege această afirmaţie, ambele fiind corecte din punct de vedere biblic. Mai întâi, am putea-o interpreta ca spunând că Dumnezeu era în Cristos, în sensul că Domnul Isus Cristos este Dumnezeire - ceea ce este, fără îndoială, adevărat. Dar apoi am mai putea înţelege afirmaţia şi în sensul că Dumnezeu era, în Cristos, împăcând lumea cu Sine. Cu alte cuvinte, El împăca lumea, dar o făcea în persoana Domnului Isus Cristos.
Indiferent care interpretare o acceptăm, adevărul rămâne clar, că Dumnezeu era angajat activ în îndepărtarea cauzei înstrăinării ce intervenise între El şi om, ocupându-Se de păcat. Dumnezeu nu are nevoie să se împace, ci omul trebuie să se împace cu El.
Neţinându-le în socoteală fărădelegile. La prima lectură, versetul ne-ar putea conduce la aşa numita doctrină a mântuirii universale, potrivit căreia toţi oamenii sunt mântuiţi prin lucrarea lui Cristos. Dar o atare învăţătură ar fi în total dezacord cu restul Cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu a asigurat o cale prin care e posibil ca fărădelegile oamenilor să nu li se ţină în socoteală, dar deşi această cale este deschisă şi disponibilă tuturor, ea devine efectivă doar în cei care sunt în Cristos. Păcatele celor nemântuiţi le sunt negreşit puse în socoteala lor, dar în clipa în care aceştia cred în Domnul Isus ca Mântuitor, sunt socotiţi neprihăniţi în El şi păcatele le sunt şterse.
Pe lângă lucrarea Sa de împăcare, Dumnezeu le-a mai încredinţat slujitorilor Săi cuvântul împăcării. Cu alte cuvinte, El le-a încredinţat minunatul privilegiu de a vesti acest mesaj slăvit oamenilor de pretutindeni. Nu îngerilor le-a dat el o sarcină atât de sacră, ci sărmanului om neputincios.