S-ar părea din acest verset că apostolul a fost chiar acuzat că ar fi fost nebun şi fanatic sau că ar fi suferit de diverse forme de alienare mintală. El nu neagă că a trăit în ceea ce Denney numeşte o stare de „încordare spirituală". El spune doar că dacă şi-a ieşit din minţi, pentru Dumnezeu a ajuns aşa. Tot ce li s-ar fi părut o formă de alienare mintală criticilor săi nu era altceva decât un devotament profund, din toată inima, pentru Domnul. Pavel era mistuit de pasiunea după lucrurile lui Dumnezeu. Pe de altă parte, dacă era întreg la minte, era aşa pentru corinteni. Ceea ce spune versetul, pe scurt, este unul din două lucruri: fie era o râvnă pentru Dumnezeu, fie pentru fraţii săi de credinţă. În ambele cazuri, motivele lui erau cu totul altruiste. Oare puteau afirma criticii lui acelaşi lucru despre ei înşişi?