Pavel compară aici convertirea unui păcătos cu pătrunderea luminii în zorii creaţiei.

Iniţial, Dumnezeu a poruncit luminii să strălucească în întuneric. El a spus: «Să fie lumină» şi a fost lumină" (Geneza 1:3).

Pavel afirmă aici că acelaşi Dumnezeu care iniţial a poruncit luminii să strălucească din întuneric a strălucit în inimile noastre. Ce minunat este acest lucru în cadrul primei creaţii. Dumnezeu a poruncit luminii să strălucească. Dar la noua creaţie, Dumnezeu însuşi străluceşte în inimile noastre, acest lucru fiind mult mai personal!

Evenimentele descrise în prima parte din Geneza 1 sunt o imagine a ceea ce are loc în cadrul noii creaţii. Iniţial Dumnezeu l-a creat pe om ca fiinţă nevinovată. Dar apoi a intervenit păcatul, care a adus cu el un întuneric gros. Pe măsură ce se predică evanghelia, Duhul lui Dumnezeu mişcă inima unei persoane, aşa cum S-a mişcat El peste faţa adâncului, după creaţia iniţială. Apoi Dumnezeu străluceşte în inima acelei persoane, arătându-i că este un păcătos vinovat, ce are trebuinţă de un Mântuitor. „Creaţia materială din Geneza a început cu lumina şi tot aşa începe şi creaţia spirituală. Dumnezeu «străluceşte în inimile noastre» prin Duhul Sfânt, după care începe viaţa spirituală.

Versetul acesta ne explică de ce a strălucit Dumnezeu în inimile noastre. În versiunile KJV şi NKJV textul sună astfel: ca să dea lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu în faţa lui Isus Cristos. De aici se poate deduce că scopul urmărit de El este doar de a ne da lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu. Dar J. N. Darby sugerează o modificare semnificativă în acest verset, în felul în care a tradus el Noul Testament: pentru strălucirea cunoştinţei slavei lui Dumnezeu în faţa lui Isus Cristos." Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu străluceşte în inimile noastre doar pentru a ne da această cunoştinţă, ci mai degrabă ca prin noi cunoştinţa să poată străluci asupra altora. „Noi nu suntem terminalele binecuvântărilor sau exerciţiilor noastre, ci canalele prin care se scurg acestea."

O ilustraţie biblică a acestui principiu o găsim în însăşi viaţa apostolului Pavel. Pe când se afla pe drum spre Damasc, Dumnezeu a strălucit în inima lui. El şi-a dat seama că Cel pe care îl urase atât de mult, crezând că este îngropat într-un mormânt din Iudeea, este Domnul slavei. Din ziua aceea, el a început să răspândească pretutindeni pe unde mergea lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu aşa cum se găseşte aceasta pe faţa lui Isus Cristos.