Versetele 7 şi 8 continuă reliefarea contrastului dintre cele două legăminte. Aici apostolul face un contrast între slava ce a însoţit darea legii şi slava legată de evanghelie. Cuvintele slavă şi slăvit apar în capitolele 3 şi 4 de şaptesprezece ori. Vechiul Legământ este numit slujba morţii, gravată în litere pe pietre. Nu poate fi decât o referire la cele zece porunci, care îi ameninţau cu moartea pe toţi cei ce nu le păzeau (Exod 19:13). Pavel nu spune că darea legii a fost total lipsită de slavă, pentru că asta n-ar fi adevărat. Când Dumnezeu i-a dat lui Moise cele zece porunci pe Muntele Sinai, s-au produs manifestări măreţe ale prezenţei şi puterii divine (Exod 19). De fapt, însăşi faţa lui Moise, care stătea în prezenţa lui Dumnezeu, având comuniune cu El, a început să strălucească, reflectând splendoarea lui Dumnezeu. Astfel copiii lui Israel nu puteau să-şi aţintească ochii asupra feţei lui Moise, din cauza strălucirii feţei lui. Era de o luminozitate prea mare ca ei s-o poată privi încontinuu. Dar apoi Pavel adaugă aceste cuvinte semnificative: slavă care a fost desfiinţată. Asta înseamnă că strălucirea puternică ce a apărut pe faţa lui Moise nu a fost permanentă, ci o slavă temporară, trecătoare. Sensul spiritual al acestui pasaj este că slava Vechiului Legământ a fost temporară. Legea avea o funcţie bine definită. Ea fusese dată pentru a scoate în evidenţă păcatul. Ea fusese o etalare a cerinţelor de sfinţenie ale lui Dumnezeu şi în sensul acesta a fost slăvită. Dar ea a fost dată până în vremea lui Cristos, care este împlinirea legii pentru neprihănire pentru toţi cei ce cred (Romani 10:4). Ea a fost o umbră, pe când El este substanţa. A fost o imagine a lucrurilor mai bune ce aveau să vină şi acele lucruri îşi găsesc realitatea în Mântuitorul lumii.