În ultima parte a versetului 2:17, apostolul a descris slujba sa prin intermediul a trei sintagme şi şi-a dat seama că această descriere ar putea să le pară unora din criticii săi o laudă de sine. Ceea ce e în măsură să explice întrebarea din versetul întâi al acestui capitol: începem noi iarăşi să ne recomandăm singuri? Iarăşi nu înseamnă aici că Pavel s-ar fi recomandat înainte, ci doar aceea că fusese învinuit că s-ar fi recomandat pe sine însuşi şi astfel anticipează că i se va arunca din nou această acuzaţie.
Sau nu cumva avem nevoie, ca unii, de scrisori de recomandare către voi sau de la voi? Aceşti alţii la care se referă Pavel aici sunt învăţătorii falşi de la 2:17. Aceştia veniseră la Corint cu scrisori de recomandare, probabil din partea celor de la Ierusalim. Iar la plecarea lor de la Corint, au luat, probabil, din nou scrisori de recomandare din partea adunării de credincioşi din acel oraş. Adevărul e că exista obiceiul în epoca bisericii primare să se dea scrisori de recomandare celor care călătoreau din loc în loc. Apostolul nu încearcă deloc să descurajeze o atare practică, în versetul de faţă, ci doar sugerează într-o manieră fină că singurul lucru cu care se puteau mândri învăţătorii falşi erau aceste scrisori de recomandare pe care le purtau cu ei, nemaiavând nici un alt fel de acreditare!