În versetul acesta ne putem forma o idee despre inima plină de dragoste şi compasiune a marelui păstor. Pavel era profund îndurerat de faptul că adunarea de la Corint tolerase păcatul în mijlocul ei. Asta i-a provocat multă mâhnire şi strângere de inimă, obrajii fiindu-i scâlciaţi de lacrimi fierbinţi de întristare. E limpede că păcatul de la Corint îl afecta mai mult pe apostol decât pe corinteni! Nu trebuia ca ei să interpreteze această scrisoare ca pe o încercare de a-i jigni, ci mai degrabă ca pe o dovadă a iubirii ce le-o purta. El spera că, scriindu-le, ei vor avea suficient timp pentru a îndrepta lucrurile, aşa încât o nouă vizită la ei să fie un prilej de bucurie. „Fidele sunt rănile provocate de un prieten!" Nu trebuie să ne supărăm când suntem sfătuiţi prieteneşte sau avertizaţi cu evlavie, ci, mai degrabă, ar trebui să ne dăm seama că cine procedează astfel ne vrea binele. Mustrarea făcută cu evlavie trebuie luată ca din mâna Domnului şi trebuie să trezească în noi un sentiment de recunoştinţă.