Pavel nu era înfrânt. Indiferent unde mergea, în slujba lui Cristos, avea parte de biruinţă, ceea ce-l face să izbucnească în exclamaţii de mulţumire: Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne conduce totdeauna în carul Lui de biruinţă în Cristos. A. T. Robertson spune, în această privinţă:
„Fără nici un cuvânt de explicaţie, Pavel se smulge din mlaştina deznădejdii, înălţându-se, ca o pasăre, spre culmile bucuriei. Apoi, ca un vultur, urcă în zare, uitându-se triumfător în văile din care s-a ridicat.”
Pavel recurge aici la o analogie cu procesiunile triumfale ale cuceritorilor romani, care, atunci când reveneau în patrie, după repurtarea unor biruinţe însemnate, purtau prizonierii de-a lungul străzilor capitalei. De o parte şi de alta a traseului triumfal mergeau cei ce răspândeau tămâia, a cărei mireasmă cuprindea întreaga scenă. Tot aşa Pavel şi-L imaginează pe Domnul, mărşăluind cu pas de Cuceritor, de la Troa la Macedonia, avându-l în urma Sa pe apostol. Oriunde merge Domnul, prin slujitorii Lui, va exista biruinţă. Mireasma cunoştinţei lui Cristos se răspândeşte pretutindeni, prin apostol, după cum arată şi F. B. Meyer:
„Oriunde mergeau ei, oamenii erau mai în măsură să-L cunoască pe Isus, nespusa frumuseţe a caraterului învăţătorului devenindu-le limpede. Oamenii luau contact cu acea mireasmă fină, ce îmbăta văzduhul, atrăgându-i spre Omul din Nazareth.”
Astfel Pavel nu consideră că a suferit vreo înfrângere în lupta cu Satan, ci că Domnul a câştigat biruinţa, din care se înfruptă şi Pavel.