Pentru apostol atât strâmtorările sale, cât şi starea de mângâiere îi aduceau numai bine, căci ambele au fost sfinţite de cruce. Astfel dacă era în necaz, asta avea drept urmare mângâierea şi mântuirea sfinţilor - nu mântuirea sufletelor lor, ci mântuire în sensul izbăvirii sau întăririi lor atunci când treceau prin încercări. Ei erau atunci îmbărbătaţi şi îmboldiţi de răbdarea lui Pavel în încercări, socotind că dacă Dumnezeu i-a dat lui harul de a suferi, le putea dărui şi lor acest har. Ori de câte ori Samuel Rutherford se afla în „pivniţa vitregiei" - şi asta nu de puţine ori s-a întâmplat - el căuta îndată „vinurile cele mai alese" ale Domnului. Poate că a învăţat să facă aşa din pilda oferită de Pavel, care întotdeauna părea să vadă curcubeul printre lacrimi.
Mângâierea pe care a primit-o apostolul avea să-i umple şi pe corinteni de mângâiere, inspirându-i să rabde în tăcere când treceau prin aceleaşi prigoane de care avusese parte şi el. Numai cei ce au trecut prin adânci încercări şi puneri la probă ştiu să aleagă cuvintele potrivite de mângâiere pentru cei ce trec prin aceleaşi încercări. O mamă care şi-a pierdut unicul fiu e mult mai în măsură s-o mângâie pe o altă mamă care tocmai a fost strivită de această sfâşietoare durere. Sau, exemplul suprem al unui Tată, care şi-a pierdut singurul Fiu, fiind acum cel mai capabil să-i mângâie pe cei ce au suferit pierderea unor fiinţe apropiate.