În toate strâmtorările prin care a trecut Pavel, a fost conştient de prezenţa lui Dumnezeu, care l-a mângâiat. Aici el ne prezintă unul din numeroasele motive pentru care Dumnezeu l-a mângâiat, şi anume pentru ca şi el, la rândul lui, să-i poată mângâia pe alţii cu aceeaşi mângâiere cu care a fost şi el mângâiat de Dumnezeu. Pentru noi cuvântul „mângâiere" înseamnă de obicei un fel de consolare când trecem prin întristări. Dar în accepţia Noului Testament, termenul are un înţeles mult mai cuprinzător, referindu-se la îmbărbătarea şi îndemnul pe care le primim de la cineva care este alături de noi în momente de strâmtorare. Cu toţii ar trebui să punem în practică acest verset, aducându-ne aminte atunci când suntem mângâiaţi că şi noi, la rândul nostru, avem datoria de a transmite mai departe această mângâiere către alţii. Nu trebuie să fugim de încăperile în care unii zac bolnavi sau de casele aflate în doliu, ci să ne apropiem îndată de oricine are nevoie de îmbărbătarea noastră. Nu confortul pe care-l aduce mângâierea trebuie să-l căutăm, ci mai degrabă ca noi înşine să fim mângâietori.