Pavel continuă acum tema disciplinării acelor membri ai bisericii din Corint care trăiau în păcat. El afirmă că se roagă lui Dumnezeu ca corintenii să nu facă nimic rău prin tolerarea păcatului în mijlocul lor, ci să lupte fără preget pentru disciplinarea şi restaurarea celor ce au păcătuit. El nu se roagă pentru ca el însuşi să apară aprobat, sau să fie privit într-o lumină mai favorabilă. El nu vrea ca ei să facă aceasta doar pentru ca el să poată evidenţia apoi ascultarea lor, ca o dovadă a autorităţii sale. Nu la asta se gândeşte apostolul, ci doreşte ca ei să facă acest lucru pentru că este drept şi cinstit. Şi preferă ca ei să facă asta, chiar dacă ar însemna că el ar putea părea descalificat.
Aici din nou avem dovada altruismului lui Pavel. În viaţa sa de rugăciune gândurile i se îndreptau mereu spre binele altora, şi nu spre recunoaşterea sa proprie. Dacă Pavel se ducea la Corint cu nuiaua, afirmându-şi autoritatea şi reuşind să câştige din partea lor respectarea îndrumărilor date cu privire la disciplină, atunci va putea folosi asta ca un argument împotriva învăţătorilor falşi. El va putea spune că este o dovadă a autorităţii legitime. Dar el ar prefera ca corintenii să ia ei înşişi măsurile necesare, în absenţa lui, chiar dacă asta l-ar putea pune într-o lumină nefavorabilă, în privinţa legaliştilor.