Ei erau de profesie slujitori ai lui Cristos; în schimb, el era slujitor „în râvnă, în trudă şi în suferinţă." Apostolul Pavel nu putea uita că mergea pe urmele Mântuitorului, care de asemenea a suferit. El îşi dădea seama că slujitorul nu este mai presus de stăpânul său. Prin urmare, un apostol nu se putea aştepta să aibă parte de un tratament mai bun din partea lumii decât primise învăţătorul. Pavel socotea că cu cât îl slujea mai credincios pe Mântuitorul, cu atât mai mult va suferi din partea oamenilor. Pentru el suferinţa era semnul distinctiv al slujitorilor lui Cristos. Deşi se simţea ca un nebun, când se lăuda astfel, situaţia cerea ca el să spună adevărul: că învăţătorii aceştia mincinoşi nu se remarcau prin suferinţa lor, ci aleseseră calea uşoară, ocolind ocara, persecuţiile şi dezonoarea. Din această pricină, Pavel considera că terenul de pe care îl atacau pe el, ca slujitor al lui Cristos, era foarte şubred.

Să facem acum inventarul greutăţilor enumerate de Pavel, în sprijinul afirmaţiei sale că este un apostol adevărat.

În munci, şi mai mult. El se gândeşte aici la anvergura călătoriilor sale misionare, cum a străbătut Mediterana în lung şi-n lat, vesţindu-L pe Cristos.

În lovituri, fără număr. Ne sunt prezentate aici bătăile primite din mâna duşmanilor lui Cristos, păgâni şi evrei.

În închisori, şi mai mult Până aici, singura întemniţare a lui Pavel este cea de la Fapte 16:23, unde a fost aruncat, împreună cu Sila, în închisoarea din Filipi. Acum aflăm că aceea nu fusese decât una din multe întemniţări, că lui Pavel nu-i era străină viaţa de carceră.

De multe ori în primejdii de moarte. Negreşit apostolul şi-a amintit cum a scăpat ca prin minune de la moarte la Listra (Fapte 14:19). Dar s-a gândit şi la alte momente similare, din viaţa sa, când datorită intensităţii prigoanelor, fusese considerat ca şi mort.