Învăţătorii falşi se făleau cu moştenirea lor iudaică. Ei pretindeau că sunt evrei sută-la-sută, descinşi din Israel şi din sămânţa lui Avraam. Ei încă se mai aflau sub amăgirea potrivit căreia apartenenţa la acest arbore genealogic le-ar fi conferit un privilegiu deosebit înaintea lui Dumnezeu. Ei nu-şi dădeau seama că străvechiul popor al lui Dumnezeu, israeliţii, fuseseră daţi la o parte de Dumnezeu, datorită faptului că L-au respins pe Mesia. Ei nu-şi dădeau seama că, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, nu era nici o deosebire între evreu şi ne-evreu; că toţi sunt păcătoşi, care au trebuinţă să fie mântuiţi, numai şi numai prin credinţa în Cristos.
Prin urmare, era o pierdere de timp să se laude în această privinţă. Apartenenţa lor etnică nu le acorda nici o superioritate faţă de Pavel, întrucât şi el era evreu, deci israelit, din sămânţa lui Avraam. Dar nu acestea au fost faptele care dovedeau că este apostol al lui Cristos. Şi astfel Pavel se grăbeşte să treacă la miezul argumentării sale: într-o privinţă ei nu-l puteau întrece: în greutăţile şi suferinţele prin care a trecut.