În versetul acesta unii susţin că Pavel ar spune: „Vorbesc aşa, pe un ton de auto-persiflare, ca şi când aş fi de faţă în mijlocul vostru şi, fiind timid, mi-ar fi frică să-mi afirm autoritatea în maniera acestor oameni."

O altă soluţie propusă de unii ar fi următoarea: „Spunând aceasta, eu mă auto-persiflez, pentru că dacă aceasta mi-a fost tăria, atunci înseamnă că am fost slab." Traducerea lui Phillips acordă credit acestei variante ultime: „Aproape că mi-e ruşine să spun că niciodată n-am făcut fapte curajoase ca acestea în mijlocul vostru."

Pavel afirmă că dacă modul în care s-au purtat învăţătorii falşi este un semn de tărie, atunci el trebuie să recunoască, spre ruşinea lui, că el niciodată n-a dat dovadă de o asemenea tărie, ci mai degrabă de slăbiciune. Dar imediat adaugă că dacă în vreo privinţă oamenii aceştia ar avea motive să dea dovadă de curaj, negreşit şi el are toate temeiurile să fie curajos. Moffat prinde bine ideea, în cuvintele: „N-au decât să se laude cât vor, căci eu nu sunt cu nimic mai prejos decât ei (nu uitaţi, că vorbesc ca un nebun!)."

După această introducere, Pavel se lansează în cea mai frumoasă secţiune a Epistolei, arătând dreptul său de a se numi pe sine un adevărat slujitor al Domnului Isus Cristos. Vă amintiţi că în biserica de la Corint se pusese întrebarea dacă Pavel este un apostol adevărat. Cu alte cuvinte, ce acreditări posedă el, care să confirme că a primit chemarea divină? Cum poate el dovedi, spre satisfacţia tuturor, că era de acelaşi calibru cu cei doisprezece apostoli?

Pavel este gata să răspundă la toate acestea, dar nu în felul în care ne-am aştepta. El nu scoate o diplomă, ca să le arate că a absolvit cursurile nu ştiu cărui seminar. Nici nu arată vreo scrisoare oficială, semnată de fraţii de la Ierusalim, în care să se arate că ar fi fost ordinat de aceştia. El nu-şi prezintă nici realizările sale proprii sau dibăcia sa. Mai degrabă, ne aduce în faţa privirilor mişcătoarea cronică a tuturor suferinţelor îndurate de el în lucrarea evangheliei. Nu lăsaţi să vă scape mişcătorul dramatism al acestei porţiuni din 2Corinteni. Imaginaţivi-L pe neobositul Pavel, cutreierând ţară după ţară, traversând mările, în călătoriile sale misioare, constrâns de dragostea lui Cristos, gata să sufere greutăţi nespus de mari, pentru ca oamenii să nu piară pentru că n-au auzit evanghelia lui Cristos. Nu ne va fi uşor să citim aceste versete, fără să fim profund mişcaţi şi adânc ruşinaţi în inimile noastre.