Deşi prima propoziţie din acest verset este redată sub formă de întrebare: „Priviţi voi lucrurile după înfăţişarea lor exterioară?" (NKJV), ar putea fi considerată o afirmaţie: „Voi vă uitaţi doar la aspectul de suprafaţă al lucrurilor" (NIV). Sau la modul imperativ, cum redă versetul ediţia RSV: „Priviţi ceea ce vă stă în faţă!", adică „Confruntaţi-vă cu faptele, cu realitatea."
Dacă vom interpreta versetul ca o afirmaţie, ideea care se desprinde este că corintenii aveau tendinţa de a judeca un om în funcţie de înfăţişarea sa exterioară, dacă era prezentabil sau impunător, dacă ştia să se exprime într-un limbaj îngrijit sau dacă făcea dovada unor facultăţi intelectuale deosebite, a unei logici ieşite din comun. Cu alte cuvinte, erau impresionaţi mai mult de înfăţişarea exterioară a cuiva, decât de fondul său lăuntric, de adevărata realitate ce caracteriza persoana respectivă.
Dacă se încrede cineva în el însuşi că este al lui Cristos, să gândească în sine şi aceasta: că după cum el este al lui Cristos, tot aşa suntem şi noi ai lui Cristos. Aici Pavel se referă probabil la cei ce spuneau: „Eu sunt al lui Cristos" (1Corinteni 1:12), în manieră exclusivă. Apostolul le răspunde acestora că nimeni nu are dreptul exclusiv la Cristos. El îi aparţine Domnului Isus în aceeaşi măsură în care îi aparţin şi ei.
Indiferent cine erau aceşti creştini care se considerau exclusiv ai lui Cristos, Pavel nu tăgăduieşte că ei ar fi, într-adevăr, ai Lui. Prin urmare, nu se poate deduce de aici că în textul de faţă el s-ar referi la apostolii falşi şi la şarlatanii care se dădeau apostoli ai lui Cristos (2Corinteni 11:14). Se pare că în această epistolă Pavel se ocupă de două categorii de adversari: şi de mântuiţi, şi de nemântuiţi.