La urma urmelor, nu lauda de sine este aceea care ne dăruieşte aprobarea Domnului, întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună criticii lui Pavel este următoarea: „V-a recomandat Domnul în aşa manieră încât slujba voastră să ducă la mântuirea sufletelor, încât sfinţii să fie întăriţi în credinţa lor şi să se înfiinţeze noi biserici? Puteţi demonstra voi că aveţi parte de aprobarea Domnului, arătându-i pe cei ce au fost convertiţi prin propovăduirea voastră?" Acestea sunt lucrurile care contează. Pavel dorea şi era în stare să facă dovada unei atari aprobări din partea Domnului asupra lucrării sale.
În capitolul acesta şi în următorul, Pavel se complace în ceea ce numeşte drept nebunie. Cu alte cuvinte, se va angaja în nebunia de a vorbi despre el însuşi. Nu că ar dori să facă acest lucru. Dimpotrivă, lui nu-i este plăcut să facă aşa. Dar îi roagă pe corinteni să-l mai păsuiască puţin, în timp ce se face pe sine nebun.
Se pare că învăţătorii falşi se lăudau tot timpul, enumerând succesele extraordinare pe care, chipurile, le-ar fi înregistrat slujirea lor. Pavel nu procedase însă niciodată aşa. El îl propovăduise pe Cristos, iar nu pe sine. Dar corintenilor pare să le fi plăcut mai mult slujba de tip lăudăros. Prin urmare, Pavel îi roagă să-i permită să se angajeze puţin şi el în acest gen de lăudăroşenie.