Versetul acesta se ocupă de sclavii care au stăpâni credincioşi. Negreşit sclavii aceştia erau uneori tentaţi să-şi dispreţuiască stăpânii. Nu este deloc greu să ne imaginăm că atunci când se strângea adunarea locală, în ziua Domnului, pentru frângerea pâinii (Fapte 20:7), stăpânii creştini stăteau la masă alături de sclavii creştini - şi unii, şi alţii fiind fraţi în Cristos Isus. Dar sclavii nu aveau voie să creadă că din această pricină deosebirile sociale din viaţa obişnuită s-au şters. Doar pentru că un stăpân era creştin nu însemna că sclavul nu-i datora cinste şi slujire. Faptul că stăpânul era în acelaşi timp şi credincios, şi un frate preaiubit, avea darul să-l însufleţească pe sclav să-l slujească cu şi mai multă râvnă.
Despre stăpânii creştini se afirmă aici că sunt nu numai credincioşi şi preaiubiţi, ci şi cei ce se bucură de binefaceri. Adică interpretarea generală este că şi ei beneficiază de binecuvântarea mântuirii. Dar cuvintele ar putea însemna şi faptul că atât sclavii, cât şi stăpânii sunt interesaţi în a face bine, că trebuie să slujească împreună, încercând să se ajute unii pe alţii.
Cuvintele învaţă pe oameni aceste lucruri şi îndeamnă-i se referă negreşit la instrucţiunile date mai sus sclavilor creştini. Aplicaţia pentru vremea noastră ar fi desigur în cadrul relaţiei patron-salariat.