Pavel s-a referit anterior pe larg la cei care doresc să se îmbogăţească. Aici el se ocupă de cei care sunt deja bogaţi. Acestora Timotei trebuie să le poruncească să nu se îngâmfe, căci aceasta este ispita celor bogaţi. Ei au tendinţa de a-i privi de sus pe cei ce nu au mulţi bani, ca şi când aceştia ar fi neciopliţi, inculţi sau, în orice caz, nu prea inteligenţi. Desigur în realitate nu totdeauna aşa stau lucrurile. În Noul Testament, marile bogăţii nu sunt un indiciu al binecuvântării lui Dumnezeu, cum erau în Vechiul Testament. Pe când bogăţiile erau semnul distinctiv al oblăduirii divine sub lege, marea binecuvântare a noii dispensaţii este suferinţa.
Bogaţii nu trebuie să se încreadă în „nesiguranţa bogăţiilor”. Banii au obiceiul de a prinde aripi, luându-şi îndată zborul. Deşi marile resurse dau impresia că-ţi procură o mare siguranţă, realitatea este că singura certitudine din lumea aceasta este în cuvântul lui Dumnezeu.
Prin urmare, bogaţii sunt sfătuiţi să se încreadă în Dumnezeul Cel viu, care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele. Unul din marile laţuri care-i pasc pe bogaţi este că e greu să posezi bogăţii fără să-ţi pui încrederea în ele. Dar aceasta este o formă de idolatrie. Este o negare a adevărului potrivit căruia Dumnezeu este Cel care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele. Această afirmaţie nu scuză traiul în huzur, ci doar afirmă că Dumnezeu este Izvorul adevăratei plăceri şi savurări, şi că lucrurile materiale nu pot produce această plăcere sau bucurie.