Acum ne este prezentată conduita sclavilor, care sunt denumiţi toţi cei ce sunt sub jugul robiei, adică jugul sclaviei. Mai întâi, apostolul se adresează sclavilor care au stăpâni nemântuiţi. În acest caz, se cuvine ca sclavii aceştia să se poarte obraznic cu stăpânii lor? Sau să se răscoale sau să evadeze? Sau să lucreze cât mai puţin? Dimpotrivă, ei trebuie să-i considere pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea. Asta înseamnă că trebuie să le acorde respect, să asculte de ei, să lucreze cu râvnă şi, în general, să caute să le fie cât mai de folos, iar nu o piedică. Motivaţia cea mai bună pentru o slujire atât de credincioasă constă în faptul că prin asta ei dau o mărturie pentru Cristos. Dacă un sclav creştin s-ar purta necuviincios sau s-ar răzvrăti, atunci stăpânul lui ar huli numele lui Dumnezeu şi credinţa creştină, conchizând că toţi credincioşii sunt nişte netrebnici.
Istoria bisericii primare ne arată că sclavii creştini se vindeau în general cu un preţ mai mare pe piaţă decât necredincioşii. Dacă un stăpân ştia că un anumit sclav prezentat la licitaţie este creştin, în general era dispus să plătească mai mult pentru acel sclav, fiindcă ştia că îl va sluji cu mai multă credincioşie şi conştiinciozitate. Iată ce rezultate măreţe produce credinţa creştină!
Versetul acesta ne aminteşte că indiferent cât de umilă poate fi poziţia socială a unei persoane, ea are posibilitatea de a depune mărturie pentru Cristos şi de a aduce slavă Numelui Său.
Adesea s-a spus că instituţia sclaviei nu este condamnată pe faţă în Noul Testament. Dar, pe măsură ce învăţăturile creştine s-au răspândit, abuzurile pricinuite de sclavie au fost abolite.
Fiecare credincios adevărat trebuie să-şi dea seama că este un sclav al lui Isus Cristos, că a fost cumpărat cu un preţ; că nu-şi mai aparţine sieşi, ci că este al lui Isus Cristos, cu duhul, sufletul şi trupul său şi că, prin urmare, Domnului I se datorează cea mai aleasă slujire pe care I-o poate da fiecare.