Al doilea cuvânt adevărat din 1Timotei se referă la lucrarea episcopilor în biserica locală. Un episcop este un creştin cu experienţă şi maturitate, pătruns de înţelegere, care asistă la supravegherea cu evlavie a vieţii spirituale a adunării locale. El nu conduce cu mână de fier, nici nu se poartă ca un şef peste moştenirea lui Dumnezeu, ci conduce prin pilda duhovnicească a propriei sale vieţi.

În vremea noastră termenul „episcop" semnifica un oficial din cadrul bisericii, care exercită autoritate asupra mai multor adunări locale. Dar în Noul Testament întotdeauna existau mai mulţi episcopi în aceeaşi biserică (Fapte 14:23;Fapte 20:17;Filipeni 1:1;Iacov 5:14).

Un episcop este totuna cu un supraveghetor. Acelaşi termen tradus prin episcop din versetul de faţă este tradus „supraveghetor" la Fapte 20:28. Un episcop sau un supraveghetor este totuna cu un presbiter. Aceiaşi bărbaţi care sunt numiţi bătrâni (sau „presbiteri") la Fapte 20:17 sunt numiţi supraveghetori la Fapte 20:28 (cf. şi Tit 1:5 şi 1:7). Bătrânilor li se mai spune şi presbiteri, după termenul presbuteros din greacă. Astfel cuvintele „episcop", „supraveghetor", „bătrân" şi „presbiter" se referă la una şi aceeaşi persoană.

În fapt, termenul tradus prin „bătrân" (presbuteros) e folosit uneori cu referire la un bărbat mai vârstnic, nu neapărat un lider din cadrul bisericii (1Timotei 5:1, în greacă), dar de cele mai multe ori termenul „bătrâni" se referă la bărbaţii din biserica locală care au în grija lor spirituală copiii Domnului.

Noul Testament prevede lucrarea unor episcopi sau bătrâni în fiecare biserică locală (Filipeni 1:1). Dar nu ar fi corect să afirmăm că o biserică nu ar putea exista fără episcopi. Din textul de la Tit 1:5 reiese clar că existau în Creta biserici tinere în care nu fuseseră recunoscuţi încă episcopii.

Numai Duhul Sfânt al lui Dumnezeu poate să-l transforme pe un bărbat în presbiter, aşa cum reiese de la Fapte 20:28. Duhul Sfânt îi pune unui om pe inimă să-şi asume această lucrare importantă şi îl echipează pentru ca să poată desfăşura această lucrare. Desigur se poate alege un episcop prin vot sau prin ordinare. Dar adunarea locală are răspunderea de a-i recunoaşte pe acei bărbaţi din mijlocul ei care au fost făcuţi presbiteri de către Dumnezeu Duhul Sfânt (1Tesaloniceni 5:12,13). Este adevărat că găsim numirea presbiterilor în cartea Tit, dar acolo a fost doar o chestiune de a-i alege pe acei bărbaţi care posedau calităţile corespunzătoare de presbiteri. În vremea aceea, creştinii nu aveau Noul Testament sub forma unei cărţi tipărite, cum îl avem noi azi. Prin urmare, Pavel l-a trimis la ei pe Tit cu aceste informaţii, instruindu-l să-i pună deoparte pe acei bărbaţi care au fost ridicaţi şi crescuţi de Duhul lui Dumnezeu pentru lucrare.

Recunoaşterea bătrânilor (presbiterilor) într-o adunare locală poate îmbrăca o formă ne-protocolară. Adesea creştinii ştiu instinctiv cine sunt presbiterii lor, pentru că s-au familiarizat cu calităţile de presbiter aşa cum sunt acestea prezentate la 1Timotei 3 şi Tit 1. Pe de altă parte, recunoaşterea presbiterilor poate să îmbrace şi o formă mai protocolară. O biserică locală poate organiza un serviciu special în cadrul căruia să-i recunoască în public pe presbiteri. În acest caz, procedura cea mai frecvent utilizată este să se citească pasajele aferente din Scriptură, să fie explicate şi apoi creştinii din biserică să-i desemneze pe aceia pe care-i consideră vrednici de a fi presbiteri în adunarea lor. Numele sunt apoi aduse la cunoştinţa întregii adunări. Dacă o biserică nu posedă bărbaţi care întrunesc calităţile de presbiter, atunci singura cale care îi mai rămâne este să se roage Domnului ca El să ridice astfel de bărbaţi în viitor.

Scriptura nu precizează numărul de presbiteri pe care trebuie să-i aibă o biserică locală, deşi se subînţelege că este vorba de câţiva. Totul se reduce la numărul celor care vor răspunde la călăuzirea Duhului Sfânt.

Dacă cineva doreşte poziţia de episcop, doreşte o lucrare bună. Există tendinţa de a crede că acesta e un post ecleziastic, de mare vază, ce ar presupune o mică responsabilitate sau nici un fel de responsabilitate, pe când adevărata natură a supraveghetorului sau episcopului este aceea a unui slujitor umil, care trudeşte în rândul copiilor lui Dumnezeu. Pentru îndeplinirea lui, se cere mult lucru.