Aici se reia tema rugăciunii în public, atenţia fiindu-ne îndreptată acum asupra celor care trebuie să conducă oamenii lui Dumnezeu în rugăciune. Cuvântul: Vreau - exprimă dorinţa activă şi inspirată a lui Pavel în această privinţă.
În textul original grec al Noului Testament există doi termeni care ar putea fi traduşi prin oameni. Unul înseamnă omenirea în general, iar celalalt înseamnă oameni sau „bărbaţi", în contrast cu femeile. Aici se are în vedere sensul al doilea, instrucţiunile lui Pavel spunând că rugăciunea publică trebuie să fie condusă de bărbaţi, iar nu de femei, aici fiind cuprinşi toţi bărbaţii, nu doar presbiterii.
Sintagma în orice loc ar putea fi interpretată în sensul că orice creştin individual poate să se roage oricând, indiferent unde s-ar afla. Dar întrucât subiectul pare să fie aici rugăciunea publică, ar fi mai nimerit să interpretăm versetul în sensul că ori de câte ori un grup mixt de creştini se adună la rugăciune, bărbaţii, iar nu femeile trebuie să conducă acest exerciţiu.
Apoi sunt adăugate trei calităţi pe care trebuie să le întrunească cei ce se roagă în public. Mai întâi, trebuie să ridice mâini sfinte („curate" în româneşte). Accentul cade nu atât pe poziţia fizică a celui care se roagă, cât pe viaţa sa lăuntrică. Mâinile sale trebuie să fie sfinte. Prin „mâini" se înţelege aici întreaga comportare a omului în viaţă. În al doilea rând, el trebuie să fie fără mânie. Adică ni se arată cât de nepotrivit este ca cineva care e dedat la ieşiri de mânie şi nervi să se ridice în biserica locală şi să se roage lui Dumnezeu pentru binele celor adunaţi la închinare. În fine, el trebuie să fie fără îndoială. Asta ar putea însemna că el are credinţă în capacitatea şi disponibilitatea lui Dumnezeu de a auzi şi de a răspunde la rugăciune. Am putea rezuma aceste calităţi spunând că un om trebuie să etaleze sfinţenie şi curăţie lăuntrici, îndreptată spre el, dragoste şi pace faţă de alţii şi credinţă neclintită către Dumnezeu.