Învăţătorii falşi la care se referă versetele precedente erau iudaizatorii, care căutau să amestece iudaismul cu creştinismul, şi legea cu harul. Ei susţineau că credinţa în Cristos nu ar fi suficientă pentru ca cineva să poată fi mântuit, ci, spuneau ei, omul trebuie să fie circumcis sau să ţină legea lui Moise. Ei propovăduiau că legea este regula de viaţă a credinciosului.
Această învăţătură falsă a existat în toate veacurile istoriei bisericii, fiind cea mai mare plagă ce a reuşit să corupă creştinătatea din zilele noastre. În forma ei modernă, învăţătura aceasta străină afirmă că deşi credinţa în Cristos este necesară pentru ca cineva să poată fi mântuit, acea persoană trebuie să fie însă şi botezată sau să devină membru într-o biserică sau să ţină legea, să facă mătănii, să dea zeciuială sau să săvârşească alte aşa-numite „fapte bune". Celor care propagă această învăţătură în legalismul din vremea noastră le scapă însă faptul că mântuirea se capătă prin credinţa în Cristos, fără faptele legii. Ei nu-şi dau seama că faptele bune sunt rezultatul mântuirii, iar nu cauza ei. Un om nu devine creştin prin săvârşirea acestor lucruri, ci, mai degrabă, le săvârşeşte pentru că este deja creştin. Ei nu văd că Cristos, iar nu legea, este regula de viaţă a credinciosului. Ei nu înţeleg că un om nu poate fi sub lege fără ca prin aceasta să se afle şi sub blestem. Legea îi osândeşte la moarte pe toţi cei ce nu reuşesc să ţină sfintele sale precepte, întrucât nici un om nu este în stare să asculte de lege în mod desăvârşit, rezultată toţi oamenii sunt condamnaţi la moarte. Dar Cristos i-a răscumpărat pe credincioşi de blestemul legii, pentru că El a fost făcut blestem pentru noi.
Apostolul spune aici despre aceşti învăţători auto-declaraţi ai legii că ei nu au înţeles ce spuneau, nici lucrurile despre care făceau aceste afirmaţii atât de încrezătoare. Ei nu puteau vorbi în mod inteligent despre lege deoarece nu înţelegeau scopul pentru care a fost dată legea, nici relaţia credinciosului faţă de lege.