Faptul că Pavel a călcat cele zece porunci înainte de convertirea sa este dovedit cu prisosinţă în versetul acesta. Astfel apostolul spune despre sine că a fost în trecut un hulitor, un prigonitor şi un insolent (în româneşte: „om batjocoritor").
Ca hulitor, el i-a vorbit de rău pe creştini şi pe Liderul tor, Isus.
Ca prigonitor, el şi-a dat toate silinţele să-i condamne la moarte pe creştini, datorită convingerii sale că nou-apăruta sectă ar fi prezentat un pericol la adresa iudaismului.
În procesul aducerii la îndeplinire a acestui plan rău, el şi-a găsit plăcerea în săvârşirea unor fapte insolente, violente şi revoltătoare împotriva credincioşilor.
Deşi din versiunea engleză nu reiese acest lucru, în original există o gradaţie, o creştere a gravităţii actelor, în aceşti trei termeni: hulitor, prigonitor şi insolent. Primul păcat se limitează la cuvinte. Al doilea descrie suferinţele provocate altora pentru convingerile lor religioase. Iar al treilea presupune şi ideea de cruzime şi ultraj.
Dar Pavel a căpătat îndurare. El nu a primit pedeapsa meritată, pentru că a săvârşit aceste lucruri din necunoştinţă, în necredinţă. Prigonindu-i pe creştini, el credea că îi aduce un serviciu lui Dumnezeu. Având în vedere conceptul închinării la un singur Dumnezeu adevărat, prezent în religia moştenită de la părinţii lui; el credea că această credinţă nouă, creştină, se opunea lui Iehova Cel din Vechiul Testament. Şi astfel, cu toată râvna şi energia sa, el a căutat să apere onoarea lui Dumnezeu, omorându-i pe creştini.
Mulţi insistă că importante pentru Dumnezeu sunt râvna, stăruinţa şi sinceritatea. Dar din exemplul lui Pavel vedem că râvna nu este de ajuns. De fapt, când un om este greşit, râvna lui nu face decât să intensifice greşeala sa. Cu cât are mai multă râvnă, cu atât mai mare va fi răul cauzat de el!