În textul anterior, Pavel i-a descris pe învăţătorii falşi, ce căutau să le impună credincioşilor de la Efes legea. Acum el îşi aminteşte de propria sa convertire, care nu s-a făcut prin păzirea legii, ci prin harul lui Dumnezeu. Apostolul nu fusese un om neprihănit, ci cel dintâi dintre păcătoşi. Versetele 12-17 par să ilustreze, prin prisma propriei experienţe a lui Pavel, folosirea legitimă a legii. Astfel, pentru el legea nu a constituit calea mântuirii, ci mai degrabă o cale prin care a devenit conştient de păcat, fiind mustrat în cugetul lui pentru acesta.
Mai întâi, el izbucneşte în mulţumiri la adresa lui Cristos Isus, pentru harul Lui care învredniceşte. Accentul nu se pune aici pe ceea ce a făcut Saul din Tars pentru Domnul, ci pe ceea ce a făcut Domnul pentru el. Apostolul nu conteneşte să se minuneze de faptul că Domnul Isus nu numai că l-a salvat, ci l-a socotit credincios, încredinţându-i slujba. Niciodată n-ar fi putut dovedi legea un atare har. Mai degrabă, condiţiile ei inflexibile l-ar fi osândit pe păcătosul Saul la moarte.