Credincioşii din Vechiul Testament aveau o cunoştinţă nedesăvârşită şi incompletă privitoare la ceea ce se întâmplă cu omul când moare. Astfel, termenul Şeol reprezenta starea desprinderii de trup, care se aplica şi la credincioşi, şi la necredincioşi.

Ei credeau că toţi oamenii vor muri, în cele din urmă, şi că va fi o înviere generală, la sfârşitul lumii, când va avea loc judecata de apoi. Această concepţie se desprinde şi din cuvintele Martei: „Ştiu că (Lazăr) va învia la înviere, în ziua de pe urma" (Ioan 11:24).

Domnul Isus a adus „la lumină viaţa şi nemurirea prin Evanghelie" (2Timotei 1:10). Noi cei de azi ştim că atunci când moare, credinciosul se duce în prezenţa lui Cristos (2Corinteni 5:8;Filipeni 1:21,23).

Despre necredincios se spune însă că merge în Hades (Luca 16:22,23). Noi ştim însă că nu toţi credincioşii vor muri, dar că toţi vor fi transformaţi (1Corinteni 15:51). Ştim că vor fi mai multe învieri. La Răpire, numai credincioşii vor fi înviaţi (1Corinteni 15:23;1Tesaloniceni 4:16); morţii răi vor fi înviaţi la sfârşitul domniei de o mie de ai a lui Cristos (Apocalipsa 20:5).

Când a venit Pavel la Tesalonic prima oară, le-a dat creştinilor învăţătura privitoare la venirea lui Cristos, ca să domnească, şi la evenimentele care vor urma. Dar între timp s-au ivit probleme legate de cei care muriseră. Vor rămâne trupurile lor în mormânt până în ziua de apoi? - s-au întrebat aceşti creştini. Vor fi ei excluşi de la participarea la venirea lui Cristos şi de la slăvită Sa împărăţie? Aşadar, din dorinţa de a răspunde la întrebările ridicate de ei şi de a le aplana temerile, Pavel descrie acum succesiunea în care se vor derula evenimentele când va veni Cristos să-i ia pe ai Săi.

Formula: Nu vreau, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă are menirea de a le atrage atenţia cititorilor că urmează un anunţ important. Aici acest anunţ se referă la cei ce au adormit, adică la cei ce au murit. Adormirea din acest context se referă întotdeauna la trupul creştinilor trecuţi în veşnicie, nicidecum la duhul sau sufletul lor. Asemănarea morţii cu un somn este o comparaţie foarte reuşită. Într-adevăr, când privim un mort, nu ni se pare oare că doarme? Chiar şi termenul de cimitir provine din grecescul koimeterion, care înseamnă: „loc de dormit”. În plus asemuirea morţii cu somnul este o comparaţie arhicunoscută, întrucât în fiecare seară când mergem la culcare punem în scenă acest simbol al morţii, pentru ca dimineaţa, când ne trezim, să exemplificăm cealaltă mare realitate: învierea.

Nicăieri în Biblie nu ni se spune că sufletul adoarme atunci când intervine moartea persoanei. Bogatul şi Lazăr au fost amândoi conştienţi în starea de morţi (Luca 16:19-31). Când moare credinciosul, el este „acasă la Domnul" (sau „în prezenţa Domnului") (2Corinteni 5:8). A muri înseamnă „a fi cu Cristos," o poziţie pe care Pavel o descrie drept „un câştig" şi un lucru „cu mult mai bun" (Filipeni 1:21,23). Or, toate acestea nu ar fi, desigur, posibile, dacă sufletul ar fi adormit!

Tot aşa nu găsim în Biblie nimic care să indice anihilarea. La moarte fiinţa nu încetează. Credinciosul se bucură de viaţă veşnică (Marcu 10:30). În schimb, necredinciosul suferă pedeapsă veşnică (Marcu 9:48;Apocalipsa 14:11).

Cu privire la sfinţii care au murit, apostolul spune că întristarea noastră nu trebuie să fie lipsită de nădejde. El nu exclude întristarea. Doar însuşi Isus a plâns la mormântul lui Lazăr, deşi ştia că după numai câteva minute avea să-l învie (Ioan 11:35-44). Dar apostolul exclude acel gen de întristare deznădăjduită, disperarea celor care nu au nădejdea cerului în inimă, care nu mai speră într-o revedere cu cei dragi şi care nu se mai gândesc decât la judecata ce-i aşteaptă.

Sintagma: ca alţii care nu au nici o nădejde îmi aduce aminte întotdeauna de o înmormântare la care am participat, când rudele îndurerate s-au adunat în jurul sicriului persoanei ne-mântuite, tânguindu-se şi rostind cu inima lipsită de orice mângâiere: „O, Marie, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, Marie!" A fost o scenă de nesfârşită deznădejde, pe care n-am s-o uit niciodată.