Ba mai mult, ei nu s-au mulţumit să respingă Evanghelia pentru ei înşişi, ci au luat hotărârea ca să-i împiedice pe Pavel şi pe asociaţii lui de a predica mesajul către Neamuri. Nimic nu-i înfuria mai mult decât să audă că Neamurile pot fi mântuite în acelaşi fel ca iudeii.
În împotrivirea lor faţă de voia lui Dumnezeu, ei nu făceau altceva decât să continue ceea ce făcuseră şi părinţii lor umplând măsura păcatelor lor. Era ca şi când voiau cu tot dinadinsul ca paharul vinovăţiei lor să fie tot timpul plin până la refuz.
Dar osânda lor era deja hotărâtă, căci i-a ajuns din plin mânia lui Dumnezeu. Pavel nu precizează în ce constă această mânie. Poate că este o afirmaţie generală a judecăţii ce se va abate negreşit asupra lor ca urmare a umplerii măsurii vinovăţiei lor. Noi ştim că în numai douăzeci de ani de la această dată, în anul 70 d.Cr., Ierusalimul a fost distrus iar iudeii care au supravieţuit au fost împrăştiaţi pe tot pământul.
Din pasaje ca acestea unii au sugerat că Pavel ar fi fost un antisemit şi că Noul Testament ar fi o carte antisemită. Adevărul este însă că Pavel avea o iubire fierbinte pentru concetăţenii săi, evreii, încât ar fi mers până acolo încât el însuşi să fie despărţit de Cristos, dacă ar fi putut obţine mântuirea lor prin aceasta (Romani 9:1-3). Deşi misiunea lui se adresa în principal Neamurilor, el niciodată nu şi-a pierdut râvna pentru evanghelizarea iudeilor, până acolo încât uneori această râvnă pare să eclipseze misiunea sa primordială.
Ceea ce spune apostolul Pavel aici despre liderii iudei este un fapt istoric, iar nu o ieşire personală de mânie. Şi apoi să nu uităm că Dumnezeu este Cel care l-a îmboldit să scrie ceea ce a scris. Antisemitismul este un act ne-creştinesc şi nu poate fi justificat sub nici o formă. Dar nu este un act de antisemitism să spui că pe poporul evreu Dumnezeu îl acuză de moartea Fiului Său (Fapte 2:23), după cum şi Neamurile sunt trase la răspundere pentru partea lor de vină (1Corinteni 2:8).