În ultima parte a versetului 1:5, Pavel a făcut o scurtă aluzie la caracterul şi conduita sa, pe timpul şederii sale la Tesalonic. Acum el se lansează într-o recapitulare mai detaliată a slujbei, mesajului şi stilului său de viaţă.
Ideea centrală este că slujba principală a unui creştin este o slujbă de caracter. Cu alte cuvinte, ceea ce suntem este cu mult mai important decât ceea ce spunem. Influenţa inconştientă pe care o răspândim are o înrâurire mult mai profundă decât influenţa noastră conştientă, după cum se exprimă şi James Denney:
„Caracterul unui creştin este singurul său capital cu care porneşte el la lucru. În mai toate celelalte îndeletniciri din viaţă, e posibil ca cineva să înainteze, indiferent de natura caracterului său, cu condiţia ca soldul contului său de la bancă să fie pozitiv. În schimb, când un creştin şi-a pierdut caracterul, şi-a pierdut totul”
Misionarul martir Jim Elliot a scris în jurnalul său: „În lucrarea spirituală, ca în nici o altă lucrare, caracterul lucrătorului va imprima calitatea lucrării sale. Shelley şi Byron au scris poezie de calitate, în pofida faptului că au fost pe plan moral nişte libertini. Wagner a creat muzică de calitate, în pofida imoralităţii sale. Nu tot aşa stau lucrurile în lucrarea pentru Dumnezeu. Pavel nu avea nici o ezitare în a îndrepta privirile oamenilor spre caracterul şi modul său de viaţă, ca dovadă a cuvântului vestit de el tesalonicenilor. De nouă ori în această epistolă el exclamă: „Voi ştiţi", referindu-se prin aceasta la prilejul tesalonicenilor de a fi observat nemijlocit viaţa particulară şi publică a apostolului. Pavel s-a dus la Tesalonic şi a trăit o viaţă prin care a ilustrat cu prisosinţă mesajul predicat. Ba mai mult, de la ilustraţie a trecut la o dovadă convingătoare, de necontestat. Nici nu e de mirare că azi se face atâta lucru de mântuială în împărăţie, dacă privim la caracterul unora dintre lucrători!”
Poate că în aceste versete apostolul se apără de acuzaţia falsă adusă de criticii săi. În orice caz, mai întâi el aminteşte tesalonicenilor că lucrarea lui a fost rodnică, ei înşişi fiind o dovadă concludentă în acest sens. Ei ştiau că vizita lui nu fusese în zadar. Ei înşişi fuseseră convertiţi, constituindu-se apoi într-o adunare.