Şi astfel Pavel putea spune: „Voi aţi devenit adepţi ai noştri şi ai Domnului". Poate ne-am fi aşteptat să spună: „ai Domnului şi ai noştri", punându-L pe Domnul pe locul întâi. Dar aici apostolul redă ordinea în care s-au petrecut lucrurile, căci ei au luat cunoştinţă despre Domnul mai întâi prin viaţa apostolului.

Ce mare e responsabilitatea pe care o avem, când ne gândim că oamenii trebuie să fie în stare să-L vadă pe Cristos în noi! Şi noi ar trebui să putem afirma alături de Pavel: „Imitaţi-mă pe mine, după cum şi eu îl imit pe Cristos" (1Corinteni 11:1).

Observaţi că au primit cuvântul cu bucurie şi în multe necazuri. Aşa au imitat ei pe Domnul şi pe apostol. Pe plan exterior, ei au fost înconjuraţi de necazuri, dar în interior erau plini de bucurie. Ce combinaţie neobişnuită! Omul lumesc nu poate trăi simultan şi experienţa bucuriei, şi a necazului, căci pentru el necazurile sunt contrariul bucuriei. Dar creştinul are o bucurie a Duhului Sfânt, care nu depinde de împrejurări. Pentru el contrariul bucuriei este păcatul.

Necazurile îndurate de ei se datorau prigoanelor ce s-au abătut peste ei din pricina convertirii lor.