A. Elogiile aduse de Pavel tesalonicenilor (1:2-10)
Ori de câte ori s-a rugat, Pavel i-a menţionat pe tesaloniceni. (Suntem noi oare tot atât de statornici în pomenirea fraţilor şi surorilor noastre de credinţă?) Şi întotdeauna s-a rugat cu mulţumiri pentru ei, aducându-şi aminte de lucrarea credinţei lor, de munca dragostei lor şi de răbdarea nădejdii lor.
Lucrarea credinţei lor se referă probabil mai cu seamă la convertirea lor la Dumnezeu. Descrierea credinţei drept o lucrare ne aminteşte de acea ocazie când nişte oameni L-au întrebat pe Isus: „Ce să facem ca să lucrăm lucrările lui Dumnezeu?" La care Isus le-a răspuns: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca voi să credeţi în Cel pe care L-a trimis El" (Ioan 6:28,29). În această privinţă, credinţa este un act sau o faptă. Dar nu este truda prin care un om dobândeşte vreun merit sau cu care se poate mândri. De fapt, este singura lucrare pe care o poate face omul fără să-I răpească lui Cristos gloria Sa de Mântuitor şi fără să nege propriul său statut de păcătos neputincios. Credinţa este o lucrare ne-meritorie prin care creatura îl recunoaşte pe Creatorul Său iar păcătosul îl recunoaşte pe Mântuitorul Său. Sintagma lucrarea credinţei presupune şi viaţa credinţei, care urmează convertirii.
Pe lângă lucrarea credinţei, Pavel şi-a adus aminte de lucrarea dragostei. Asta se referă la slujirea lor pentru Dumnezeu, motivată de dragostea faţă de Domnul Isus. Creştinismul nu este o viaţă pe care trebuie s-o răbdăm, doar pentru a ne face datoria, ci este o Persoană care trebuie slujită din dragoste. A fi sclavul Lui înseamnă o libertate desăvârşită iar „dragostea pentru El transformă monotonia în bucurie divină." Pusă alături de dragoste, motivaţia izvorâtă din dorinţa după profit este o jalnică şi ieftină manevră. Dragostea pentru Cristos atrage un gen de slujire pe care toţi dolarii din lume nu ar putea-o inspira vreodată. Tesalonicenii erau o mărturie vie a acestei realităţi.
În fine, Pavel a mulţumit pentru răbdarea nădejdii lor, adică faptul că îl aşteptau cu statornicie pe Isus. Ei fuseseră prigoniţi pentru poziţia fermă ce o adoptaseră pentru Cristos. Dar în această armură de „răbdare plină de tenacitate", cum se exprimă Phillips, au început să apară fisuri.
Locul unde se face aducerea aminte este redat prin sintagma: înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru. Când Pavel a pătruns în prezenţa lui Dumnezeu, prin rugăciune, el a recitat realitatea naşterii spirituale şi a creşterii sfinţilor, aducând mulţumiri pentru credinţa, dragostea şi nădejdea lor.