Aici duhurile din închisoare sunt identificate inconfundabil. Cine au fost acestea? Cele care fuseseră neascultătoare altădată. Când au fost ele neascultătoare? Când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare în zilele lui Noe, când se pregătea arca. Care a fost rezultatul final? Numai puţini, adică opt suflete, au fost scăpaţi prin apa.

Aici este bine să ne oprim şi să ne amintim despre fluxul principal al gândirii în această Scrisoare, ce a fost scrisă pe fundalul general al prigoanelor. Creştinii cărora le-a scris Petru sufereau din pricina vieţii trăite de ei şi a mărturiei date. Poate că ei se întrebau de ce, dacă credinţa creştină era cea adevărată, trebuiau să sufere ei, iar nu să domnească? Dacă creştinismul era credinţa adevărată, de ce existau atât de puţini creştini?

Răspunzând la prima întrebare, Petru le îndreaptă privirile spre Domnul Isus. Cristos a suferit din pricina neprihănirii, ba chiar până la moarte. Dar Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a proslăvit în cer (vezi versetul 22). Calea spre glorie a condus prin valea suferinţei.

Ăn continuare, Petru se referă la Noe. Timp de 120 de ani acest predicator credincios i-a avertizat pe oameni că Dumnezeu avea să distrugă lumea prin apă. Pentru asta el s-a ales numai cu dispreţ şi respingeri. Dar Dumnezeu l-a justificat, salvându-l pe el şi familia lui de potop.

Apoi se ridică cealaltă problemă: „Dacă noi avem dreptate, atunci de ce suntem atât de puţini la număr?" Şi Petru răspunde la această întrebare: „A fost o dată când numai opt persoane din toată lumea au avut dreptate, toţi ceilalţi fiind în eroare!" Este semnificativ faptul că în istoria omenirii de cele mai multe ori majoritatea nu a avut dreptate. Adevăraţii credincioşi sunt, de obicei, o mică rămăşiţă. Prin urmare credinţa cuiva nu trebuie să şchiopăteze din pricina faptului că cei mântuiţi sunt puţini la număr. Pe vremea lui Noe nu erau decât opt credincioşi; astăzi sunt milioane.

La sfârşitul versetului 20, citim că puţini, adică opt suflete, au fost scăpaţi prin apă. Adică nu prin intermediul apei ori nu de către apă au fost ei scăpaţi, ci în apă. Nu apa a fost salvatorul, ci judecata prin care Dumnezeu i-a adus la liman, teferi.

Pentru a înţelege cum se cuvine această afirmaţie şi cea din versetul următor, trebuie să observăm sensul tipic al arcei şi al potopului. Arca este o întruchipare a Domnului Isus Cristos. Potopul de apă descrie judecata lui Dumnezeu. Arca a fost doar calea mântuirii. Când a venit potopul, numai cei care au fost înăuntru au fost salvaţi. Toţi cei ce au fost afară au pierit. Deci Cristos este singura cale a mântuirii. Cei care sunt în Cristos sunt atât de mântuiţi cât îi poate mântui Dumnezeu. În schimb, cei de afară nu ar putea fi mai pierduţi decât sunt.

Nu apa a fost mijlocul prin care s-a făcut mântuirea, căci toţi cei care au fost în apă s-au înecat. Arca a fost locul de refugiu. Arca a trecut prin apa judecăţii, înfruntând din plin furia furtunii. Nici o picătură de apă nu i-a atins pe cei din arcă. Tot aşa Cristos a suportat furia judecăţii lui Dumnezeu împotriva păcatelor noastre. Pentru cei care sunt în El nu mai există nici o judecată (Ioan 5:24).

Arca avea sub ea apă, deasupra fiind de asemenea supusă apei, precum şi în jurul ei. Dar i-a purtat pe credincioşii din ea prin apă, ducându-i la limanul siguranţei, în cadrul unei creaţii înnoite. Tot aşa cei care îşi pun încrederea în Mântuitorul sunt aduşi la limanul siguranţei prin scena morţii şi pustiirii, după care păşesc pe tărâmul învierii şi al vieţii noi.