Casa spirituală este alcătuită din toţi credincioşii în Cristos, fiind, prin urmare, totuna cu biserica. Biserica are acest element comun cu templul din Vechiul Testament prin faptul că este locuinţa lui Dumnezeu pe pământ (1Împăraţi 6:11-13;Efeseni 2:22). Dar se arată şi contrastul dintre biserică şi templu - care era o clădire fizică, tangibilă, construită din materiale frumoase, dar lipsite de viaţă şi pieritoare. Biserica este în schimb o structură clădită din pietre vii.
Acum asistăm la o schimbare de metaforă de la casa spirituală la preoţia sfântă, care funcţionează în legătură cu casa. Credincioşii nu sunt doar cărămizi vii în această casă ci şi preoţi sfinţi. Sub legea mozaică, preoţia era limitată la seminţia lui Levi şi la familia lui Aaron. Dar şi celor ce erau preoţi li se interzicea să se apropie de prezenţa lui Dumnezeu. Numai marele preot putea să facă acest lucru şi doar o singură zi din an (Yom Kippur, Ziua Ispăşirii), urmând o procedură strict prescrisă de Domnul pentru acest eveniment.
În noua dispensaţie, toţi credincioşii sunt preoţi, având acces instantaneu la Sala Tronului universului, la orice oră din zi şi noapte. Funcţia lor este de a aduce jertfe duhovniceşti (spre deosebire de jertfele alcătuite din animale, păsări sau ofrande cerealiere din cadrul legii mozaice). Jertfele spirituale ale preoţilor Noului Testament sunt:
1. Prezentarea trupului ca o jertfă vie, sfântă şi acceptabilă înaintea lui Dumnezeu. Acesta este un act de închinare spirituală (Romani 12:1).
2. Jertfa de laudă. „Adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui" (Evrei 13:-15).
3. Jertfa faptelor bune. „Să nu daţi uitării facerea de bine" Această jertfă este plăcută lui Dumnezeu (Evrei 13:16).
4. Jertfa bunurilor noastre sau finanţele noastre. „Să nu uitaţi dărnicia." Şi această jertfă este plăcută Domnului (Evrei 13:16).
5. Jertfa slujirii. Pavel descrie slujba sa faţă de Neamuri drept o ofrandă preoţească (Romani 15:16).
Aceste jertfe sunt plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Numai prin Isus Cristos, mijlocitorul nostru, ne putem apropia de Dumnezeu, de la bun început, şi numai El poate face ca ofrandele noastre să fie acceptabile înaintea lui Dumnezeu. Tot ce facem noi - închinarea noastră, slujirea noastră - poartă semnul nedesăvârşirii, al întinării produse de păcat. Dar înainte de a ajunge la Tatăl, tot ceea ce facem noi trece prin Domnul Isus. El îndepărtează orice păcat şi astfel, când ajunge la Dumnezeu Tatăl, este cu totul vrednic de primit.
Marele preot din Vechiul Testament purta o plăcuţă de aur pe turbanul său, cu inscripţia: SFINŢENIA DOMNULUI (Exod 28:36). Ea viza orice păcat care putea fi implicat în ofrandele aduse de oameni (Exod 28:38). Prin urmare, Marele Preot al nostru poartă o mitră în folosul nostru, care vizează orice greşeală omenească pe care am putea-o comite în jertfele aduse de noi.
Preoţia tuturor credincioşilor este un adevăr care trebuie înţeles, crezut şi savurat cu toată bucuria de toţi creştinii. În acelaşi timp, nu avem voie să comitem abuzuri cu privire la acest adevăr. Deşi toţi credincioşii sunt preoţi, nu fiecare preot are dreptul de a predica sau de a-i învăţa pe alţii în adunare. Există anumite mijloace de control de care trebuie să ţinem seama.
1. Femeilor li se interzice să-i înveţe pe bărbaţi sau să aibă autoritate asupra lor; ele trebuie să tacă (1Timotei 2:12).
2. Bărbaţii care vorbesc trebuie să facă acest lucru în calitate de oracole ale lui Dumnezeu (1Petru 4:11). Asta înseamnă că ei trebuie să aibă asigurarea distinctă asupra faptului că vorbesc cuvintele pe care doreşte Dumnezeu să le rostească ei cu acel prilej.
3. Toţi credincioşii posedă un anumit dar, după cum orice mădular din trupul uman are o anumită funcţie (Romani 12:6;1Corinteni 12:7). Dar nu toate darurile presupun vorbirea în public. Nu toţi au darurile speciale de slujire ca evanghelişti, păstori sau învăţători (Efeseni 4:11).
4. Un tânăr trebuie să reaprindă darul lui Dumnezeu care este în el (2Timotei 1:6). Dacă darul acela presupune predicarea, învăţătura sau altă formă de vorbire în public, atunci trebuie să i se dea prilejul de a-şi exercita darul respectiv în adunare.
5. Vedem cum funcţionează preoţia credincioşilor în situaţia de la 1Corinteni 14:26: „Atunci ce este de făcut, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o descoperire, are un cuvânt în limbă, are o interpretare: toate să se facă spre zidire (edificare)”
În acelaşi capitol găsim o sumedenie de mijloace de control, care limitează exercitarea în public a darurilor într-o adunare, cu scopul de a se asigura ordinea şi edificarea. Preoţia universală a creştinilor nu trebuie folosită cu scopul de a justifica abuzurile în adunarea focală.