Suferinţele Mântuitorului au fost nu doar exemplare, ci şi ispăşitoare. Noi nu putem imita suferinţele Sale în această privinţă, şi Petru nu sugerează că ar trebui să încercăm să facem acest lucru. Mai degrabă, argumentul pare să fie următorul: Agonia Mântuitorului nu a fost provocată de păcatele Lui, căci nu a avut nici un păcat. Ci pentru păcatele noastre a fost ţintuit El pe cruce. Pentru că El a suferit pentru păcatele noastre o dată pentru totdeauna, noi nu trebuie să ne îngăduim niciodată să ajungem în poziţia în care să trebuiască să suferim pentru ele. Faptul că El a murit pentru ele trebuie să ne facă să murim faţă de ele. Şi totuşi nu e doar o chestiune de bunătate negativă; noi nu trebuie doar să murim faţă de păcat, ci şi să trăim pentru neprihănire.
Prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. În original cuvântul răni e redat la singular, sugerând probabil faptul că trupul Său a fost tot o masă de răni cumplite. Care ar trebui să fie, prin urmare, atitudinea noastră faţă de păcat, având în vedere cât de mult L-a costat pe Mântuitorul nostru vindecarea noastră? Theodoret comentează: „O nouă şi ciudată metodă de vindecare. Doctorul a suferit costul, bolnavul căpătând vindecarea."