Următoarele cinci versete se ocupă de relaţia creştinului cu stăpânirea (cu autorităţile administraţiei de stat şi locale). Cuvântul cheie este supuşi. De fapt, porunca de a fi supuşi apare de patru ori în această epistolă.
Cetăţenii trebuie să se supună autorităţilor (2:13).
Sclavii trebuie să se supună stăpânilor lor (2:13).
Soţiile trebuie să se supună soţilor lor (3:1).
Credincioşii tineri trebuie să se supună bătrânilor (5:5).
Lyall spune:
„Răspunsul suprem pe care îl poate da creştinul la persecuţiile îndreptate împotriva sa, la adresa detractorilor şi a criticilor este cel al unei vieţi fără vină, al unei conduite ireproşabile şi al unei atitudini de cetăţean de nădejde. În special supunerea este o virtute eminamente cristianică.”
Autorităţile de pe pământ au fost instituite de Dumnezeu (Romani 13:1). Dregătorii sunt slujitorii lui Dumnezeu (Romani 13:4). Chiar dregătorii necredincioşi sunt oamenii lui Dumnezeu, pe plan oficial. Chiar dacă sunt dictatori sau tirani, domnia lor este mai bună decât dacă n-ar exista nici o stăpânire. Absenţa totală a legilor şi regulilor echivalează cu anarhie. Or, nici o societate nu poate dăinui în condiţii de anarhie. Prin urmare, orice guvern este mai bun decât nici un guvern. Ordinea este preferabilă haosului. Credincioşii trebuie, să se supună oricărei instituţii omeneşti pentru Domnul. Procedând aşa, ei împlinesc voia Sa, făcând ceea ce-i este plăcut Lui. Aceste instrucţiuni se aplică la împărat sau la orice demnitar suprem. Chiar dacă se întâmplă ca palatul imperial să fie ocupat de Nero, îndemnul general de care trebuie să ţină seama creştinii este de a-i fi supuşi.