Nu numai că trebuie să aplicăm disciplina în zonele din viaţa noastră în care am ajuns să ne complăcem, ci trebuie să avem o purtare onorabilă (o redare literală a textului ar conţine cuvântul nobil sau frumos - kalos în greacă, din care provine cuvântul caligrafie, „scriere frumoasă") în mijlocul Neamurilor, adică în lumea păgână. În vremea noastră avem datoria să nu ne conformăm viaţa după modelul lumii. Dimpotrivă, trebuie să păşim în ritmul altui toboşar.
În mod aproape sigur nu vom putea evita criticile îndreptate împotriva noastră. În vremea când şi-a redactat Petru scrisoarea aceasta, scrie Erdman:
„...creştinii erau defăimaţi, fiind consideraţi fără religie, datorită faptului că nu se închinau la zeii păgâni, şi înapoiaţi mintal sau asceţi, pentru că se abţineau de la viciile atât de răspândite în vremea lor. De asemenea, erau consideraţi neloiali guvernului, pentru că mărturiseau adeziunea şi loialitatea lor faţă de un Rege ceresc."
Asemenea critici nu pot fi evitate. Dar sub nici o formă credincioşii nu au voie să dea lumii motive întemeiate de a le aduce asemenea reproşuri. Toate defăimările îndreptate împotriva noastră trebuiesc infirmate prin pilda vie a unei trăiri pline de fapte bune. Atunci pârâşii noştri vor fi obligaţi să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării.
O zi a cercetării este orice timp în care Domnul se apropie, fie în har, fie în judecată. Sintagma e folosită la Luca 19:41-44. Isus a plâns pentru Ierusalim pentru că Ierusalimul nu a cunoscut vremea cercetării sale, adică Ierusalimul nu şi-a dat seama că Mesia venise deja, cu iubire şi îndurare. În contextul de faţă sensul sintagmei ar putea fi următorul:
(1) Ziua în care harul lui Dumnezeu îi va cerceta pe critici, aceştia fiind mântuiţi sau
(2) ziua judecăţii când cei nemântuiţi vor sta înaintea lui Dumnezeu.
Saul din Tars ilustrează prima interpretare. El făcuse parte din tagma celor care l-au acuzat pe Ştefan, dar faptele bune săvârşite de Ştefan au triumfat asupra opoziţiei. Când Dumnezeu l-a cercetat pe Saul, având milă de el pe drumul spre Damasc, acest fariseu pocăit L-a slăvit pe Dumnezeu, urmând după aceea exemplul lui Ştefan, influenţându-i pe alţii prin strălucirea unei vieţi pline de Cristos, după cum arată şi Jowett:
„O viaţă trăită frumos este aceea care-i determină pe oameni să-şi înalţe gândurile spre Dumnezeul cel slăvit, aducându-i omagiu. Când privesc ei Divinul realizat în omenesc, sunt atraşi şi ei la părtăşia cerească. Dar ei trebuiesc atraşi nu prin elocvenţa exprimării noastre, ci prin strălucirea purtării noastre. Prin înrâurirea harului unei trăiri nobile noi avem datoria de „a reduce la tăcere ignoranţa oamenilor nepricepuţi" şi tăcerea aceea va fi pentru ei prima etapă din viaţa lor când ei vor începe să aspire spre consacrare."
Potrivit celei de-a doua interpretări, gândul care se desprinde este că cei nemântuiţi vor fi nevoiţi să slăvească pe Dumnezeu în ziua judecăţii, căci nu se vor mai putea scuza, întrucât nu numai că au auzit evanghelia, ci au şi văzut cu ochii lor viaţa trăită de rudele creştine, de prietenii şi vecinii lor creştini. Atunci Dumnezeu va fi justificat prin purtarea neprihănită a copiilor Săi.